Psihologia comportamentului persoanelor dependente de droguri
Implicarea copiilor străzii în traficul de droguri reprezintă una din formele de exploatare, alături de munca la negru, cerşit, prostituţie etc. Este o formă de traficare a lor care poate avea ca arie de acţiune atât pe teritoriul României cât şi pe teritoriul altor ţări. Copiii străzii sunt în prima fază racolaţi în reţelele de trafic de droguri ca şi consumatori, apoi ca şi dealeri în zonele lor de acţiune şi în final, deşi nu există studii oficiale în acest sens, ca elemente de trafic pentru străinătate.
POVESTEA LOR
Copii străzii sunt o pradă foarte uşoară în acest sens. Ei “cochetează” cu ideea de drog încă din mica copilărie. În familiile de apartenenţa de cele mai multe ori părinţii sunt consumatori de alcool, tutun, cafea (drogurile legale care însă duc la comportamente violente, caracterizate de abuzuri fizice şi emoţionale asupra copilului) dacă nu şi de droguri mai tari. Astfel predispoziţia către consum şi inevitabil către trafic este prescrisă. După ce învaţă prin imitaţie acest comportament, prima formă de intermediere între consumatorii de drog şi cel care il pune la dispoziţie, ce-i drept tolerată de autorităţi deşi există legi în acest sens, este provocată de părintele care îşi trimite copilul să-i cumpere ţigări, alcool sau cafea de la cel mai apropiat magazin. De aici până la primele încercări de “degustare” a acestor droguri, la vârste extrem de fragede, nu mai este decât un pas pentru că ele se află în imediata proximitate a copilului .
După ce comportamentul părintelui consumator devine insuportabil, copilul fuge în stradă unde sub influenţa celorlalţi copii, mânat de curiozitate şi pentru a-şi anestezia senzaţiile de foame şi frig, frustrările, anxietatea şi depresia resimţită recurge la consumul de solvenţi (aurolac) care îi crează o senzaţie de confuzionism şi irealitate. Curând dependenţa se instalează şi copilul nu mai doreşte să renunţe la “prietenul” său. Procurarea substanţelor necesare consumului este extrem de facilă pentru că, deşi legile interzic vânzarea lor către minori, aceste legi nu se respectă iar autorităţile închid ochii faţă de aceste delicte.
În acest moment copilul poate fi deja caracterizat ca un politoxicoman (solvenţi, alcool, tutum, cofeină) în încercarea sa de a-şi depăşi condiţia şi starea în care se află.
După câţiva ani petrecuţi în stradă, în grupul său de prieteni apare un personaj, de obicei un adult sau un copil mai mare care le propune consumul de droguri mai tari ca pe o încercare. Această tentaţie care este repede asimilată între copii. Drogurile ilegale folosite de copiii străzii sunt heroina (de obicei direct sub formă injectabilă) şi mai rar marijoana şi pastilele de extacy. Consumul acestor substanţe se întâmplă la început sub forma unui ritual căruia i se acordă o importanţă deosebită, subliniindu-se caracterul elitist de către cel care aduce “marfă”. Această persoană este una care mai întâi le câştigă copiilor încrederea şi admiraţia. Primele doze sunt aproape întotdeauna gratis.
Odată ce primele semne ale dependenţei de drog apar (acest lucru se întâmplă foarte repede pentru că traficantul are grijă ca primele doze să fie administrate la perioade relativ scurte de timp şi pentru că organismul copilului este unul deja învăţat cu consumul altor droguri) persoana care l-a adus începe să ceară bani contra acestor plăceri. Copilul plăteşte la început, dar odată cu creşterea preţului şi cu mărirea dozelor banii nu îi mai ajung şi atunci traficantul îi propune să lucreze pentru el. Copilul acceptă, de cele mai multe ori bucuros considerând că a făcut o “afacere” bună.
DE CE II PREFERĂ TRAFICANŢII PE ACEŞTI COPII CA DEALERI ?
Copii preferaţi pentru acest tip de activităţi de traficanţi sunt cei sub 14 ani pentru că aceştia nu au răspundere penală în faţa legilor, de asemenea sunt foarte uşor de manipulat şi pot avea certitudinea că nu vor fi trădaţi pentru că le cunosc puterea şi statutul în stradă şi se simt neprotejaţi şi vulnerabili în faţa lor. Aceşti copii nu se opresc în barierele normelor socio-morale neinteriorizate din cauza mediului în care trăiesc, comit zilnic mici infracţiuni de care însă nu sunt întru-totul conştienţi, cunosc persoanele de care trebuie să se ferească în stradă (angajaţii secţiilor de poliţie locale, jandarmi etc.) sunt chiar simpatizaţi de unele dintre acestea care eventual ar avea şi puţină toleranţă în cazul în care ar surprinde ceva suspect. În acelaşi timp traficantul cunoaşte aversiunea copiilor străzii faţă de organele de poliţie şi le induc un soi de sentiment de complicitate în această privinţă.
Nivelul intelectual scăzut (liminar de regulă) a acestor copii este un alt punct care îi atrage pe traficanţi. Aceşti copii posedă potenţialităţi intelectuale reale dar există deficitul creat prin nestimularea informaţională adecvată vârstei cronologice şi stimularea în sensul unor informaţii incorecte despre droguri, care nu pot fi asimilate şi interiorizate (înţelese) datorită insuficienţei dezvoltări şi imposibilităţii de a avea o judecată corectă într-un context. Acest proces îi face pe copii vulnerabili, uşor de manipulat şi de influenţat. Nivelul de şcolarizare este de regulă foarte scăzut. Majoritatea copiilor străzii de 15-16 ani au absolvit maxim 4 clase cu numeroşi ani de repetenţie şi cu mulţi ani de abandon şcolar datoraţi instabilităţii rezidenţiale, tulburărilor de comportament existent şi capacităţii slabe de adaptare socială. Astfel complexele de inferioritate prezente îi împiedică să se reintegreze în mediul şcolar. Stilul lor de viaţă este incoerent şi dezorganizat dorind să trăiască viaţa la maxim, activităţile depind de succesul imediat, cu prezenţa curentelor de socializare morală primară provenite din familia de origine. Incapacitatea de anticipare şi previziune a acţiunilor este evidentă şi există o dependenţă faţă de prezent alături de egocentrismul specific vârstei din care apar conflicte de adaptare, negativism, ostilitate şi agresivitate.
Aceşti copii nu sunt sub strict supravegheaţi şi/sau protejaţi de familie sau de instituţiile abilitate deci nu există prea mari motive de îngrijorare în privinţa cauzelor de exploatare. O parte dintre aceşti copii sunt neidentificaţi pentru autorităţi, nu au acte de identitate, nu pot furniza date personale reale, au o puternică dezorientare spaţio-temporală, îşi dau alte nume sau îşi declină doar poreclele care sunt un element al nevoii de identificare şi astfel sunt îngreunate procedurile de cercetare ale actelor infracţionale săvârşite.
Costurile acestor munci prestate sunt convenabile pentru traficant, reducându-se de cele mai multe ori la câteva doze de drog, necesare consumului copilului dar care au darul de a-i cumpăra loialitatea.
Despre prevenţie în sensul consumului şi traficului de droguri nu putem vorbi pentru că aceşti copii au abandonat de multă vreme instituţiile însărcinate cu desfăşurarea ei (familie, şcoală, instituţii de ocrotire a minorilor) sau atunci când intră în contact cu ele deja există structurate atitudini şi deprinderi puternice în acest sens. În stradă, contactele cu lucrătorii şi asistenţii sociali din teren sunt totuşi rare şi nu foarte eficiente în această privinţă. De cele mai multe ori copii reproduc în ceea ce priveşte consumul de drog patternurile de comportament învăţate în familie în primii ani de viaţă.
DE CE ACCEPTĂ COPIII STRĂZII CONTROLUL TRAFICANŢILOR ?
Traficanţii exploatează copiii străzii apelând la nevoile şi marile lor carenţe afective. Ei le arată o falsă valorizare la care aceşti copii sunt extrem de sensibili şi pentru care traficanţii devin foarte uşor modele infracţionale pe care au tendinţa de a le imita creându-le un sentiment de acceptare, asimilare şi complicitate. Traficanţii îi tratează aşa cum nimeni nu a mai făcut-o până în acel moment şi astfel ei neagă ideea că această atitudine poate fi una falsă, ca un mecanism de apărare extrem de eficient.
De asemenea, în schimbul loialităţii lor ei le oferă protecţie, lucru de care ei au nevoie şi pe care nu vor risca să-l piardă. Ataşamentul care se naşte faţă de traficant este unul cât se poate de real şi de puternic, el împrumuta caracteristicile unei relaţii paterne şi acest lucru conduce la acceptarea violenţei şi agresivităţii. Acest model afectiv univoc copiază relaţiile din familiei de origine cu diferenţa că această relaţie are în plus nevoia de drog care face legătura mult mai trainică. Agresivitatea traficantului este percepută ca justă şi sunt prezente sentimente de culpa pentru fapta pentru care a fost pedepsit (persoana pe care o iubeşte o percepe ca iubindu-l dar şi agresându-l). O altă nevoie primordială pe care traficantul o satisface copilului străzii este aceea de apartenenţa la un grup. Copilul străzii care este permanent respins de societate, de oamenii şi copiii “normali”, care este etichetat şi stigmatizat, este acceptat şi integrat în grupul (reţeaua) traficantului. Se merge până la un fapt comic: unii “specialişti” vorbesc de “integrarea” socială a copiilor străzii, în loc să vorbească de reintegrarea lor socială. Ei sunt integraţi în societate, chiar şi când se află în stradă, la un nivel indezirabil ce-i drept, dar la acel nivel la care l-au plasat membrii societăţii.
Copilul începe să se identifice cu acest grup, se supune regulilor şi normelor lui. Astfel ceea ce pentru noi are valoare de infracţiune, pentru ei devine un mod de a-şi demonstra loialitatea faţă de persoana admirată.
Traficanţii devin modele pentru copiii străzii care aspiră să ajungă ca ei şi îi percep ca persoane cu statut social foarte bun, de invidiat, ca deţinători ai puterii. Ei îi motivează atât la nivelul self-estim-mului cât şi la nivel financiar.
F.C., 15 ani din Braşov, copil al străzii din zona Obor, de aproximativ 6 ani pe stradă, consumator de heroină (injectabil) de 2 ani afirmă că îi plăcea când împreună cu cel care îi dădea lui “marfă” şi pentru care mai ducea şi altora, mergea prin toate cluburile de noapte din Bucureşti, mai ales cele centrale, se îmbrăcau cu haine de firmă şi o ţineau din petrecere în petrecere. Când povesteşte despre prietenul lui care a murit în urma unei supradoze spune că a fost prost iar lui nu i se poate întâmpla asta. Tatăl său era consumator de alcool şi tutun cu comportament foarte violent faţă de copil. După moartea lui copilul a plecat de acasă. În stradă a consumat iniţial “aurolac”, tutun şi alcool. Pe traficantul despre are vorbim îl numeşte “tăticul lui din stradă”, încearcă să nu-i dezvăluie adevărata identitate (îl numeşte cu alt nume), deşi povesteşte şi două abuzuri sexuale din partea lui. I se pare un avantaj faptul că în schimbul serviciilor de trafic de drog traficantul îi asigură dozele necesare şi spune că era considerat “şmecher” în fostul său grup din stradă şi chiar şi în cluburile în care mergea pentru că era cu raficantul, era de-al lor (protecţie şi valorizare prin asociere). În tot acest timp copilul continuă să doarmă în canale.
Odată intraţi în aceste reţele de trafic de drog şi în grupurile de consumatori, copiii nu mai pot dar nici nu mai vor să iasă. Singurele modalităţi de a ieşi sunt reprezentate de moartea prin supradoza, condamnarea la închisoare sau crime care au loc între membrii reţelei sau membrii reţelei şi consumatori.
Copiii străzii reprezintă “candidaţii” perfecţi pentru aceste “slujbe” pentru că au profilul potrivit de personalitate. Cunosc de mici mediul străzii şi din dorinţa de a nega autoritatea (părinţi, şcoală, instituţii), luptă împotriva ei înlocuiesc valorile societăţii cu nonvalorile subculturii specifice. Au îndrăzneala şi agresivitatea formate, îşi revendică dreptul de a decide singuri acţiunile şi pot fi uşor influenţaţi şi manipulaţi. La rândul lor învăţa să-i manipuleze şi să-i influenţeze pe alţii. Sunt de mici legaţi de ideea consumului de drog ca “anestezic” pentru realitate, doresc să obţină singuri bani de la vârste foarte fragede pentru ca aşa i-au învăţat părinţii, sunt în continuă mişcare şi sunt greu de găsit din cauza lipsei unui domiciliu legal şi stabil iar datorită organizării în grup resimt timpuriu nevoia de a se face remarcaţi şi ascultaţi. Vârsta cronologică vine şi ea cu caracteristicile specifice: teribilism, aventurism, abandon şcolar şi familial. Traficantul este pentru ei imaginea opulenţei la care pot ajunge, a puterii, a banilor uşor făcuţi, a respectului celorlalţi şi îşi doresc repede să fie ca el din nevoia de identificare.
i.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Ceea ce oferă sistemele de protecţie socială şi ONG-urile copiilor străzii se dovedeşte a fi insuficient şi ineficient în momentul în care concurenţa este reprezentată de reţelele de trafic de droguri. Ceea ce se oferă nu satisface condiţiile oferirii unor şanse reale, nu spun egale dar echitabile pentru că aceşti copii să poată concura alături de cei normali.
Prima şi cea mai gravă probleme este reprezentată de mentalitatea societăţii, şi vorbim aici nu doar despre persoanele neavizate care îi privesc pe aceşti copii pe stradă ci şi despre cei care sunt angajaţi în procesul reintegrarea lor socială (angajaţi ai centrelor destinate acestor copii care îi numesc “aurolaci”, cadre medicale care dacă nu refuză să-i trateze nu se jenează să-şi manifeste dispreţul faţă de ei, poliţişti care consideră că soluţia pentru ei ar fi să-i bage într-un canal şi să le dea foc, învăţători care în scenetele organizate la serbări le dau acestor copii care încearcă să se rupă de trecut rolul copilului străzii, educatoare care întreabă la inscrieirea în grupa lor dacă copilul este frumos, etc.). Toate aceste fapte, alături de privirile încărcate de dispreţ ale trecătorilor care-i privesc, etichetările acordate precum “aurolac”, “drogat”, etc. îi îndepărtează de noi şi de scopurile noastre “nobile” care rămân la nivel declarativ, le alimentează sentimentul de ură din parte societăţii şi îl aruncă în infracţionalitate. Încercările specialiştilor de a-i reintegra social (în şcoli, clubiri sportive, unităţi medicale) sunt de multe ori obstrucţionate de oameni care preferă să le nege existenţa sau doresc să stea departe de ei decât să lupte pentru a le da o şansă. Ceea ce e scris mai sus nu neagă existenţa multor oameni care doresc să-i ajute dar din nefericire eforturile a zece astfel de persoane pot fi foarte uşor spulberate de o singură persoană care îi face să retrăiască sentimentul de respins, sentiment cu care este obişnuit şi împotriva căruia renumta uşor la a mai lupta. Nu trebuie să uităm că nu trebuie niciodată să pedepsim victimele sau oamenii bolnavi.
Este important ca aceşti copii să poată avea contacte cu copii de aceiaşi vârstă care nu au experimentat problemele lor. Acest lucru poate să se întâmple în şcoli, cluburi sportive, etc. Pentru consumatorii de drog ar putea fi organizate centre de informare, consiliere şi terapie individuală şi de grup la care să aibă acces copii din toate păturile sociale care au aceiaşi problemă.
Nu trebuie să pierdem din vedere că ceea ce-i atrage pe aceşti copii la consumul de droguri şi la viaţă în stradă, la periferiiile societăţii este himeră libertăţii ca valoare absolută care a caracterizat mereu indivizii dar care prin educaţie am reuşit să conştientizăm că nu există în forma absolută. Faptul că educaţia este un domeniu la care aceşti copii nu au avut din diverse motive acces a dus la aceste stări de fapt care implică un pericol social real.
Educarea opiniei publice prin campanii de informare, responsabilizare şi conştientizare (ex. în şcoli – şedinţe cu părinţii) în legătură cu ce înseamnă în mod realist, nu exagerând în sensul de tragedie, consumul de drog, alternativele de tratament, traficul de drog, fenomenul copii străzii, etc. ar fi o acţiune concretă şi necesară.
Echipele multidisciplinare de lucru pe aceste domenii trebuie să implice mai multe instituţii: Ministerul Sănătăţii, Ministerul de Interne, Direcţia de Protecţie Socială, Direcţia pentru Protecţia Copilului, Ministerul Educaţiei, Ministerul Justiţiei, iar ca specialişti: asistenţi sociali, jurişti, psihologi, poliţişti, medici psihiatri, consilieri şcolari.
În ceea ce priveşte legislaţia aceasta trebuie să introducă pedepsele alternative şi individualizate şi să reglementeze sistemul de organizare a acestora pentru minorii care săvârşesc fapte ca traficul de droguri sau alte infracţiuni sub influenţa consumului de droguri. Nu trebuie să acordăm acelaşi tip de pedeapsă adulţilor conştienţi de faptele lor şi minorilor cu carenţe de dezvoltarea personalităţii, marcaţi de tarele societăţii, de etichetările de care suntem vinovaţi în egală măsură cu toţii şi de toleranţă societăţii în privinţa violenţei domestice. O înăsprire a legislaţiei sau pur şi simplu o aplicare corectă a legislaţiei existente în privinţa vinderii către minori a alcoolului, ţigărilor şi a solvenţilor ar putea avea rezultate care să ne ajute.
Implicarea copiilor străzii în traficul de droguri reprezintă una din formele de exploatare, alături de munca la negru, cerşit, prostituţie etc. Este o formă de traficare a lor care poate avea ca arie de acţiune atât pe teritoriul României cât şi pe teritoriul altor ţări. Copiii străzii sunt în prima fază racolaţi în reţelele de trafic de droguri ca şi consumatori, apoi ca şi dealeri în zonele lor de acţiune şi în final, deşi nu există studii oficiale în acest sens, ca elemente de trafic pentru străinătate.
POVESTEA LOR
Copii străzii sunt o pradă foarte uşoară în acest sens. Ei “cochetează” cu ideea de drog încă din mica copilărie. În familiile de apartenenţa de cele mai multe ori părinţii sunt consumatori de alcool, tutun, cafea (drogurile legale care însă duc la comportamente violente, caracterizate de abuzuri fizice şi emoţionale asupra copilului) dacă nu şi de droguri mai tari. Astfel predispoziţia către consum şi inevitabil către trafic este prescrisă. După ce învaţă prin imitaţie acest comportament, prima formă de intermediere între consumatorii de drog şi cel care il pune la dispoziţie, ce-i drept tolerată de autorităţi deşi există legi în acest sens, este provocată de părintele care îşi trimite copilul să-i cumpere ţigări, alcool sau cafea de la cel mai apropiat magazin. De aici până la primele încercări de “degustare” a acestor droguri, la vârste extrem de fragede, nu mai este decât un pas pentru că ele se află în imediata proximitate a copilului .
După ce comportamentul părintelui consumator devine insuportabil, copilul fuge în stradă unde sub influenţa celorlalţi copii, mânat de curiozitate şi pentru a-şi anestezia senzaţiile de foame şi frig, frustrările, anxietatea şi depresia resimţită recurge la consumul de solvenţi (aurolac) care îi crează o senzaţie de confuzionism şi irealitate. Curând dependenţa se instalează şi copilul nu mai doreşte să renunţe la “prietenul” său. Procurarea substanţelor necesare consumului este extrem de facilă pentru că, deşi legile interzic vânzarea lor către minori, aceste legi nu se respectă iar autorităţile închid ochii faţă de aceste delicte.
În acest moment copilul poate fi deja caracterizat ca un politoxicoman (solvenţi, alcool, tutum, cofeină) în încercarea sa de a-şi depăşi condiţia şi starea în care se află.
După câţiva ani petrecuţi în stradă, în grupul său de prieteni apare un personaj, de obicei un adult sau un copil mai mare care le propune consumul de droguri mai tari ca pe o încercare. Această tentaţie care este repede asimilată între copii. Drogurile ilegale folosite de copiii străzii sunt heroina (de obicei direct sub formă injectabilă) şi mai rar marijoana şi pastilele de extacy. Consumul acestor substanţe se întâmplă la început sub forma unui ritual căruia i se acordă o importanţă deosebită, subliniindu-se caracterul elitist de către cel care aduce “marfă”. Această persoană este una care mai întâi le câştigă copiilor încrederea şi admiraţia. Primele doze sunt aproape întotdeauna gratis.
Odată ce primele semne ale dependenţei de drog apar (acest lucru se întâmplă foarte repede pentru că traficantul are grijă ca primele doze să fie administrate la perioade relativ scurte de timp şi pentru că organismul copilului este unul deja învăţat cu consumul altor droguri) persoana care l-a adus începe să ceară bani contra acestor plăceri. Copilul plăteşte la început, dar odată cu creşterea preţului şi cu mărirea dozelor banii nu îi mai ajung şi atunci traficantul îi propune să lucreze pentru el. Copilul acceptă, de cele mai multe ori bucuros considerând că a făcut o “afacere” bună.
DE CE II PREFERĂ TRAFICANŢII PE ACEŞTI COPII CA DEALERI ?
Copii preferaţi pentru acest tip de activităţi de traficanţi sunt cei sub 14 ani pentru că aceştia nu au răspundere penală în faţa legilor, de asemenea sunt foarte uşor de manipulat şi pot avea certitudinea că nu vor fi trădaţi pentru că le cunosc puterea şi statutul în stradă şi se simt neprotejaţi şi vulnerabili în faţa lor. Aceşti copii nu se opresc în barierele normelor socio-morale neinteriorizate din cauza mediului în care trăiesc, comit zilnic mici infracţiuni de care însă nu sunt întru-totul conştienţi, cunosc persoanele de care trebuie să se ferească în stradă (angajaţii secţiilor de poliţie locale, jandarmi etc.) sunt chiar simpatizaţi de unele dintre acestea care eventual ar avea şi puţină toleranţă în cazul în care ar surprinde ceva suspect. În acelaşi timp traficantul cunoaşte aversiunea copiilor străzii faţă de organele de poliţie şi le induc un soi de sentiment de complicitate în această privinţă.
Nivelul intelectual scăzut (liminar de regulă) a acestor copii este un alt punct care îi atrage pe traficanţi. Aceşti copii posedă potenţialităţi intelectuale reale dar există deficitul creat prin nestimularea informaţională adecvată vârstei cronologice şi stimularea în sensul unor informaţii incorecte despre droguri, care nu pot fi asimilate şi interiorizate (înţelese) datorită insuficienţei dezvoltări şi imposibilităţii de a avea o judecată corectă într-un context. Acest proces îi face pe copii vulnerabili, uşor de manipulat şi de influenţat. Nivelul de şcolarizare este de regulă foarte scăzut. Majoritatea copiilor străzii de 15-16 ani au absolvit maxim 4 clase cu numeroşi ani de repetenţie şi cu mulţi ani de abandon şcolar datoraţi instabilităţii rezidenţiale, tulburărilor de comportament existent şi capacităţii slabe de adaptare socială. Astfel complexele de inferioritate prezente îi împiedică să se reintegreze în mediul şcolar. Stilul lor de viaţă este incoerent şi dezorganizat dorind să trăiască viaţa la maxim, activităţile depind de succesul imediat, cu prezenţa curentelor de socializare morală primară provenite din familia de origine. Incapacitatea de anticipare şi previziune a acţiunilor este evidentă şi există o dependenţă faţă de prezent alături de egocentrismul specific vârstei din care apar conflicte de adaptare, negativism, ostilitate şi agresivitate.
Aceşti copii nu sunt sub strict supravegheaţi şi/sau protejaţi de familie sau de instituţiile abilitate deci nu există prea mari motive de îngrijorare în privinţa cauzelor de exploatare. O parte dintre aceşti copii sunt neidentificaţi pentru autorităţi, nu au acte de identitate, nu pot furniza date personale reale, au o puternică dezorientare spaţio-temporală, îşi dau alte nume sau îşi declină doar poreclele care sunt un element al nevoii de identificare şi astfel sunt îngreunate procedurile de cercetare ale actelor infracţionale săvârşite.
Costurile acestor munci prestate sunt convenabile pentru traficant, reducându-se de cele mai multe ori la câteva doze de drog, necesare consumului copilului dar care au darul de a-i cumpăra loialitatea.
Despre prevenţie în sensul consumului şi traficului de droguri nu putem vorbi pentru că aceşti copii au abandonat de multă vreme instituţiile însărcinate cu desfăşurarea ei (familie, şcoală, instituţii de ocrotire a minorilor) sau atunci când intră în contact cu ele deja există structurate atitudini şi deprinderi puternice în acest sens. În stradă, contactele cu lucrătorii şi asistenţii sociali din teren sunt totuşi rare şi nu foarte eficiente în această privinţă. De cele mai multe ori copii reproduc în ceea ce priveşte consumul de drog patternurile de comportament învăţate în familie în primii ani de viaţă.
DE CE ACCEPTĂ COPIII STRĂZII CONTROLUL TRAFICANŢILOR ?
Traficanţii exploatează copiii străzii apelând la nevoile şi marile lor carenţe afective. Ei le arată o falsă valorizare la care aceşti copii sunt extrem de sensibili şi pentru care traficanţii devin foarte uşor modele infracţionale pe care au tendinţa de a le imita creându-le un sentiment de acceptare, asimilare şi complicitate. Traficanţii îi tratează aşa cum nimeni nu a mai făcut-o până în acel moment şi astfel ei neagă ideea că această atitudine poate fi una falsă, ca un mecanism de apărare extrem de eficient.
De asemenea, în schimbul loialităţii lor ei le oferă protecţie, lucru de care ei au nevoie şi pe care nu vor risca să-l piardă. Ataşamentul care se naşte faţă de traficant este unul cât se poate de real şi de puternic, el împrumuta caracteristicile unei relaţii paterne şi acest lucru conduce la acceptarea violenţei şi agresivităţii. Acest model afectiv univoc copiază relaţiile din familiei de origine cu diferenţa că această relaţie are în plus nevoia de drog care face legătura mult mai trainică. Agresivitatea traficantului este percepută ca justă şi sunt prezente sentimente de culpa pentru fapta pentru care a fost pedepsit (persoana pe care o iubeşte o percepe ca iubindu-l dar şi agresându-l). O altă nevoie primordială pe care traficantul o satisface copilului străzii este aceea de apartenenţa la un grup. Copilul străzii care este permanent respins de societate, de oamenii şi copiii “normali”, care este etichetat şi stigmatizat, este acceptat şi integrat în grupul (reţeaua) traficantului. Se merge până la un fapt comic: unii “specialişti” vorbesc de “integrarea” socială a copiilor străzii, în loc să vorbească de reintegrarea lor socială. Ei sunt integraţi în societate, chiar şi când se află în stradă, la un nivel indezirabil ce-i drept, dar la acel nivel la care l-au plasat membrii societăţii.
Copilul începe să se identifice cu acest grup, se supune regulilor şi normelor lui. Astfel ceea ce pentru noi are valoare de infracţiune, pentru ei devine un mod de a-şi demonstra loialitatea faţă de persoana admirată.
Traficanţii devin modele pentru copiii străzii care aspiră să ajungă ca ei şi îi percep ca persoane cu statut social foarte bun, de invidiat, ca deţinători ai puterii. Ei îi motivează atât la nivelul self-estim-mului cât şi la nivel financiar.
F.C., 15 ani din Braşov, copil al străzii din zona Obor, de aproximativ 6 ani pe stradă, consumator de heroină (injectabil) de 2 ani afirmă că îi plăcea când împreună cu cel care îi dădea lui “marfă” şi pentru care mai ducea şi altora, mergea prin toate cluburile de noapte din Bucureşti, mai ales cele centrale, se îmbrăcau cu haine de firmă şi o ţineau din petrecere în petrecere. Când povesteşte despre prietenul lui care a murit în urma unei supradoze spune că a fost prost iar lui nu i se poate întâmpla asta. Tatăl său era consumator de alcool şi tutun cu comportament foarte violent faţă de copil. După moartea lui copilul a plecat de acasă. În stradă a consumat iniţial “aurolac”, tutun şi alcool. Pe traficantul despre are vorbim îl numeşte “tăticul lui din stradă”, încearcă să nu-i dezvăluie adevărata identitate (îl numeşte cu alt nume), deşi povesteşte şi două abuzuri sexuale din partea lui. I se pare un avantaj faptul că în schimbul serviciilor de trafic de drog traficantul îi asigură dozele necesare şi spune că era considerat “şmecher” în fostul său grup din stradă şi chiar şi în cluburile în care mergea pentru că era cu raficantul, era de-al lor (protecţie şi valorizare prin asociere). În tot acest timp copilul continuă să doarmă în canale.
Odată intraţi în aceste reţele de trafic de drog şi în grupurile de consumatori, copiii nu mai pot dar nici nu mai vor să iasă. Singurele modalităţi de a ieşi sunt reprezentate de moartea prin supradoza, condamnarea la închisoare sau crime care au loc între membrii reţelei sau membrii reţelei şi consumatori.
Copiii străzii reprezintă “candidaţii” perfecţi pentru aceste “slujbe” pentru că au profilul potrivit de personalitate. Cunosc de mici mediul străzii şi din dorinţa de a nega autoritatea (părinţi, şcoală, instituţii), luptă împotriva ei înlocuiesc valorile societăţii cu nonvalorile subculturii specifice. Au îndrăzneala şi agresivitatea formate, îşi revendică dreptul de a decide singuri acţiunile şi pot fi uşor influenţaţi şi manipulaţi. La rândul lor învăţa să-i manipuleze şi să-i influenţeze pe alţii. Sunt de mici legaţi de ideea consumului de drog ca “anestezic” pentru realitate, doresc să obţină singuri bani de la vârste foarte fragede pentru ca aşa i-au învăţat părinţii, sunt în continuă mişcare şi sunt greu de găsit din cauza lipsei unui domiciliu legal şi stabil iar datorită organizării în grup resimt timpuriu nevoia de a se face remarcaţi şi ascultaţi. Vârsta cronologică vine şi ea cu caracteristicile specifice: teribilism, aventurism, abandon şcolar şi familial. Traficantul este pentru ei imaginea opulenţei la care pot ajunge, a puterii, a banilor uşor făcuţi, a respectului celorlalţi şi îşi doresc repede să fie ca el din nevoia de identificare.
i.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Ceea ce oferă sistemele de protecţie socială şi ONG-urile copiilor străzii se dovedeşte a fi insuficient şi ineficient în momentul în care concurenţa este reprezentată de reţelele de trafic de droguri. Ceea ce se oferă nu satisface condiţiile oferirii unor şanse reale, nu spun egale dar echitabile pentru că aceşti copii să poată concura alături de cei normali.
Prima şi cea mai gravă probleme este reprezentată de mentalitatea societăţii, şi vorbim aici nu doar despre persoanele neavizate care îi privesc pe aceşti copii pe stradă ci şi despre cei care sunt angajaţi în procesul reintegrarea lor socială (angajaţi ai centrelor destinate acestor copii care îi numesc “aurolaci”, cadre medicale care dacă nu refuză să-i trateze nu se jenează să-şi manifeste dispreţul faţă de ei, poliţişti care consideră că soluţia pentru ei ar fi să-i bage într-un canal şi să le dea foc, învăţători care în scenetele organizate la serbări le dau acestor copii care încearcă să se rupă de trecut rolul copilului străzii, educatoare care întreabă la inscrieirea în grupa lor dacă copilul este frumos, etc.). Toate aceste fapte, alături de privirile încărcate de dispreţ ale trecătorilor care-i privesc, etichetările acordate precum “aurolac”, “drogat”, etc. îi îndepărtează de noi şi de scopurile noastre “nobile” care rămân la nivel declarativ, le alimentează sentimentul de ură din parte societăţii şi îl aruncă în infracţionalitate. Încercările specialiştilor de a-i reintegra social (în şcoli, clubiri sportive, unităţi medicale) sunt de multe ori obstrucţionate de oameni care preferă să le nege existenţa sau doresc să stea departe de ei decât să lupte pentru a le da o şansă. Ceea ce e scris mai sus nu neagă existenţa multor oameni care doresc să-i ajute dar din nefericire eforturile a zece astfel de persoane pot fi foarte uşor spulberate de o singură persoană care îi face să retrăiască sentimentul de respins, sentiment cu care este obişnuit şi împotriva căruia renumta uşor la a mai lupta. Nu trebuie să uităm că nu trebuie niciodată să pedepsim victimele sau oamenii bolnavi.
Este important ca aceşti copii să poată avea contacte cu copii de aceiaşi vârstă care nu au experimentat problemele lor. Acest lucru poate să se întâmple în şcoli, cluburi sportive, etc. Pentru consumatorii de drog ar putea fi organizate centre de informare, consiliere şi terapie individuală şi de grup la care să aibă acces copii din toate păturile sociale care au aceiaşi problemă.
Nu trebuie să pierdem din vedere că ceea ce-i atrage pe aceşti copii la consumul de droguri şi la viaţă în stradă, la periferiiile societăţii este himeră libertăţii ca valoare absolută care a caracterizat mereu indivizii dar care prin educaţie am reuşit să conştientizăm că nu există în forma absolută. Faptul că educaţia este un domeniu la care aceşti copii nu au avut din diverse motive acces a dus la aceste stări de fapt care implică un pericol social real.
Educarea opiniei publice prin campanii de informare, responsabilizare şi conştientizare (ex. în şcoli – şedinţe cu părinţii) în legătură cu ce înseamnă în mod realist, nu exagerând în sensul de tragedie, consumul de drog, alternativele de tratament, traficul de drog, fenomenul copii străzii, etc. ar fi o acţiune concretă şi necesară.
Echipele multidisciplinare de lucru pe aceste domenii trebuie să implice mai multe instituţii: Ministerul Sănătăţii, Ministerul de Interne, Direcţia de Protecţie Socială, Direcţia pentru Protecţia Copilului, Ministerul Educaţiei, Ministerul Justiţiei, iar ca specialişti: asistenţi sociali, jurişti, psihologi, poliţişti, medici psihiatri, consilieri şcolari.
În ceea ce priveşte legislaţia aceasta trebuie să introducă pedepsele alternative şi individualizate şi să reglementeze sistemul de organizare a acestora pentru minorii care săvârşesc fapte ca traficul de droguri sau alte infracţiuni sub influenţa consumului de droguri. Nu trebuie să acordăm acelaşi tip de pedeapsă adulţilor conştienţi de faptele lor şi minorilor cu carenţe de dezvoltarea personalităţii, marcaţi de tarele societăţii, de etichetările de care suntem vinovaţi în egală măsură cu toţii şi de toleranţă societăţii în privinţa violenţei domestice. O înăsprire a legislaţiei sau pur şi simplu o aplicare corectă a legislaţiei existente în privinţa vinderii către minori a alcoolului, ţigărilor şi a solvenţilor ar putea avea rezultate care să ne ajute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu