RECOMANDĂRI PRIVIND REDUCEREA CONSUMULUI DE DROGURI ÎN RÂNDUL COPIILOR STRĂZII

Consumul şi traficul de droguri au devenit evidente în România, iar autorităţile statului doresc să dezvolte programe eficiente de prevenire şi de tratament pentru persoanele afectate de consumul de droguri.

Ceea ce înţelegem prin „copiii străzii” tinde să se transforme într-un nou fenomen, cel al tinerilor străzii, tot mai numeroşi. Afectaţi de lipsa de soluţii pentru adăposturi sau locuri de muncă, aceştia caută „sprijin” în consumul de droguri, determinând în final trecerea la comiterea de infracţiuni şi condamnarea lor penală. Situaţia copiilor şi a tinerilor străzii a devenit, pe lângă o problemă socială, şi una care ţine de sănătatea publică şi totodată una care ţine de sfera justiţiei penale.

 Dezvoltarea de programe destinate prevenirii abandonului şcolar şi reintegrării şcolare a copiilor aflaţi în dificultate şi a celor ce muncesc în stradă contribuie la limitarea numărului celor care ajung în stradă, potenţiali consumatori de droguri. Aceste programe ar trebuie să aibă o structură flexibilă, în măsură să permită includerea tuturor copiilor aflaţi în dificultate din comunităţile sărace sau cu un specific etnic. Refuzul adaptării sistemului de învăţământ la specificul unei zone sau etnii reprezintă în fapt promovarea unei politici de discriminare a celor care nu pot respecta standardele sociale sau educaţionale impuse centralizat.                                                                                                                                          
Pregătirea specialiştilor din domeniul asistenţei sociale, educaţiei, mass-media şi din structurile poliţiei constituie o necesitate permanentă. Sesiunile de formare trebuie să urmărească stabilirea unui model de intervenţie care să respecte anumite reguli sau principii. O primă regulă vizează respectarea drepturilor persoanelor fără adăpost, fără discriminări legate de vârstă, sex, apartenenţă etnică sau origine. De asemenea, dependenţa de droguri trebuie tratată ca „boală cronică”, care necesită tratament, şi nu ca argument pentru neacceptarea integrării într-un program social de sprijin sau adăpost. O altă latură a informării corecte şi fără aspecte stigmatizante îi privesc pe jurnaliştii care obişnuiesc să transforme un subiect de natură socială într-un articol de senzaţie, menit doar să atragă cititorii şi mai puţin să îi informeze corect şi responsabil.

În legislaţia României, aspectele privind consumul de inhalanţi sunt sumare şi s-au limitat doar la interzicerea comercializării anumitor produse către minori.

Studiile recente privind consumul de inhalanţi din alte ţări au relevat un nivel dramatic, aflat în creştere. De exemplu, în Statele Unite ale Americii inhalarea de solvenţi reprezintă primul drog experimentat de copii, într-un procent mai mare decât marijuana şi este specific comunităţilor dezavantajate economic. De asemenea, în ţări ca Australia, Japonia, Filipine, Ungaria, Marea Britanie, consumul de substanţe inhalante a constituit obiectul unor studii aprofundate care au subliniat caracterul constant şi o anumita tendinţă de creştere în rândul copiilor aflaţi la vârsta pubertăţii. În România, singurele referiri privind consumul de inhalanţi se fac atunci când se analizează fenomenul "copiilor străzii". Despre consumul în şcoli generale sau licee nu se ştie nimic. Din acest motiv, evaluarea situaţiei în aceste medii este absolut necesară în contextul iniţierii Strategiei naţionale antidrog.

Trimis: de Iacob Alexandra-Marina

FENOMENUL COPIII STRĂZII

 Despre fenomenul „copiii străzii”s-a vorbit pentru prima oară în 1979 cu ocazia anului internaţional al copilului. În literatura de specialitate sunt descrise trei categorii de copii ai străzii:

- Copii ai străzii – cei care trăiesc în mod total în stradă şi ale căror repere sunt în mod exclusiv reprezentate de stradă;

- Copii pe stradă – cei care alternează momentele petrecute în stradă cu cele petrecute în centrele de cazare sau în familie;

- Copii în stradă – cei care trăiesc pe stradă şi care, în mod ocazional, sunt vizitaţi de familie.

Copiii străzii provin, în special, din familii dezorganizate, reorganizate,  numeroase cu statut social redus, un grad scăzut de şcolarizare, lipsă sau slabă calificare, lipsa sau insuficienţa veniturilor. Relele tratamente aplicate de părinţi – în special de tatăl vitreg, alcoolic, prea autoritar – sunt principalul motiv al vieţii în stradă, invocat de copii. Bătăile, indiferentismul afectiv, agresiunile sexuale sunt invocate ca motive ce au determinat părăsirea locurilor de ocrotire. Societatea Românească a fost marcată de apariţia bruscă a acestui fenomen în 1990 şi de o creştere a numărului de „copii ai străzii”.

Copiii străzii reprezintă categoria copiilor care trăiesc în stradă – fenomen social întâlnit peste tot în lume.

Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe, se împletesc factorii individuali şi sociali, economici şi materiali ce realizează efecte cumulative care măresc proporţia fenomenului. Consecinţele sunt deosebit de garve: tulburări de comportament, agresivitate, violenţă,decese, embolii,abuzuri sexuale, absenţa normelor morale şi culturale. La nivelul societăţii, consecinţele sunt: delicvenţă juvenilă, extinderea analfabetismului, răspândirea bolilor venerice şi SIDA, prostituţia şi noua generaţie de copii născuţi în stradă.

UNICEF a studiat acest fenomen la nivel mondial şi a elaborat o tipologie a copiilor străzii apărută şi la noi:

-          Copii în stradă care îşi petrec cea mai mare parte a zilei în stradă şi care au abandonat şcoala – 53%;

-          Copii prezenţi în stradă temporar, perioadă ce poate dura de la câteva zile la câteva luni – dintre aceştia 21% sunt recuperabili (fugarii);

-          Copii permanent în stradă care au abandonat definitiv şcoala.

Instituţiile de ocrotire socială păstrează contactele cu familia sau cu alte instituţii.

Studiindu-se modul de organizare al acestor copii s-a constatat că au un stil de viaţă nomad, tribal, sub limita condiţiilor normale de igienă şi moralitate.

În limbajul sărac, care le este specific, copii străzii şi-au creat şi vehiculează propriile mituri, exprimând metaforic insecuritatea vieţii lor.

Ceea ce frapează este că nici unul dintre aceste mituri nu este pozitiv.

Raportul cu lumea este generat de atitudinea ambivalentă a socialului faţă de ei şi de conştiinţa unei dezvoltări dublată de o judecată imatură, aflată în stadii de dezvoltare incipiente. Societatea îi respinge,pe de o parte pentru ca în acelaşi timp să aibă o atitudine de compasiune.

Strada poate crea ocazia unor câştiguri neaşteptate prin metode pe care judecata lor morală o poate îngădui fără bariere. Între copii şi lume apare un raport de „victimă – călău”. Strada înseamnă pentru ei „drog, libertate, bani şi distracţie”, iar simbolul vieţii îl constituie casa, căminul, spaţiul în care s-ar simţi în siguranţă. Visul căminului este prezent acut la aceşti copii, casa reprezentând tot ce este normal – „o viaţă ca a oricărui om normal”. 

În mediul urban, zonele preferatede copiii străzii sunt cele centrale. În peste 50% din cazuri, aceştia practică cerşetoria, evită zonele periferice, folosesc adăposturi de noapte în zonele centrale. Socializarea acestor copii este insuficientă şi inadecvată.

O mare parte din copiii străzii au adoptat un comportament predelicvent şi delincvent, datorat situaţiillor limită cu care se confruntă. Agresivitatea şi violenţa sunt manifestate pentru a obţine hrană sau adăpost, uneori putere asupra grupului. Principala sursă de existenţă este cerşetoria. Copiii străzii sunt folosiţi pe piaţa neagră a forţei de muncă, iar ei, pentru a supravieţui, practică munci grele, periculoase, inadecvate vârstei şi plătite necorespunzător. Vechimea mare în stradă (56% sunt în stradă de 4-9 ani) relevă riscurile la care sunt supuşi adolescenţii: promiscuitate, consum de droguri, lipsa de responsabilităţi, obişnuinţa cu anumite libertăţi, degradarea stării de sănătate, imposibilitatea de a fi instruiţi în mediul şcolar sau profesional, prostituţia, perspective sumbre ca adulţi (cerşetori, boschetari, delicvenţi).

 Situaţia abuzurilor sexuale în rândul copiilor străzii prezintă un tablou de o mare diversitate, prostituţia reprezentând o sursă de venit principală a copiilor străzii specifică mai ales fetelor, iar pedofilia este apanajul băieţilor preferaţi de cetăţenii străini.

Există cazuri de minori români care pleacă în străinătate, fiind utilizaţi acolo pe piaţa sexului; asemenea cazuri sunt frecvente în Olanda şi Germania.

Trimis: de Iacob Alexandra-Marina

Copiii cerşetori încă bântuie străzile din România

Copiii cerşetori au fost şi continuă să fie o imagine care se confundă cu străzile din oraşele Est-europenei Românii. Cu toate că situaţia s-a mai îmbunătăţit şi numărul lor a scăzut în ultimii ani, este încă departe de a fi rezolvată în contextul în care peste 1 000 de minori bântuie străzile Bucureştiului pentru bani.
Problema cerşetoriei din România nu este una nouă, ci împlineşte câteva decenii. După ce dictatorul Nicolae Ceauşescu a interzis, în 1966, avortul şi contracepţia, economia, şi aşa fragilă a unei Românii abia intrate sub seceră şi ciocan, s-a trezit în faţa unui excedent de nou-născuţi.
Visul hitlerist al lui Ceauşescu, pe care a încercat să şi-l pună în practică prin cele două decrete din 1966, mai exact să creeze o generaţie pur comunistă, „Omul nou” născut la comandă, s-a lovit deimposibilitatea românilor de a-şi hrăni copiii.
Decreţeii, căci despre ei este vorba, s-au trezit singuri şi abandonaţi pe străzi chiar de cei care le-au dat viaţă, obligaţi la rândul lor de un sistem comunist.
Ceauşescu a murit, la fel şi o parte din decreţei, în România nu mai sunt interzise nici avortul şi nici metodele contraceptive, numărul copiilor care trăiesc pe străzi a fost redus semnificativ prin campanii şi acte de caritate, însă perioada imediat următoare după emiterea celor două decrete şi-au pus amprenta definitiv şi irevocabil asupra oamenilor şi le-a lăsat ca amintire un defect rar, de care nu au putut scăpa nici în ziua de azi: abandonul.
Doar unul din cei peste o mie de cerşetori din Bucureşti
Sandu, în vârstă de 14 ani, este doar unul dintre cei peste o mie de copii care bântuie intersecţiile bucureştene ca să facă rost de bani. La fel ca şi colegii de „muncă”, şi-ar dori să ducă o cu totul altfel de viaţă, însă nu are unde să se ducă în altă parte decât pe străzi.
Cât despre viitor, a învăţat să nu îşi facă speranţeşi nici iluzii pentru că una dintre cele mai dure lecţii pe care le-a învăţat pe stradă este că visele devin reale dacă sunt udate cu bani. Cel în care îşi pune întotdeauna baza este prezentul, care momentan înseamnă o gură de canal urât mirositoare pe post de casă.
„Se fac deja opt ani de când trăiesc aici. Tata este mort, mama trăieşte cu o altă familie. Trăiesc aici – spăl maşini sau mă duc să cerşesc şi câştig cam 40 de lei pe zi”, a povestit copilul încercând din răsputeri, fără sorţi de izbândă, să-şi lipească pe faţă un zâmbet fabricat. Ştie şi el că fericirea e atât de departe…
„Sora mea a murit aici recent. A avut o infecţie sau ceva de genul ăsta. Copiii se nasc şi mor pe străzi. Contează pentru cineva?”, s-a întrebat Sandu pe un ton mai degrabă afirmativ decât interogativ.
Imediat după ce România a ieşit de sub seceră şi de sub ciocan, Ian Tilling a deschis un orfelinat pentru copiii străzii. „Casa Ioana” este unul dintre locurile unde copiii abandonaţi şi familiile care au rămas fără acoperiş deasupra capului îşi pot găsi refugiul pentru mai mult de o noapte.
Potrivit lui Ian, acum au mai rămas doar câteva sute de copii abandonaţi în Bucureşti, număr care se încadrează în media europeană, însă a subliniat că progresele nu se datorează în nici un caz guvernului din România.
„Cauzele şi efectele abandonului la nivel mondial sunt, în general, destul de cunoscute, însă în această parte a Europei abandonul este mult mai accentuat pentru că nu există aşa ceva precum servicii sociale, nu există instituţii care să încerce să îi susţină pe aceşti oameni astfel încât să se integreze în societate, să se angajeze şi să ducă o viaţă normală.
Nu le sunt plătite nici chirii şi nici alocaţii, nu primesc un singur ban de la stat pentru că procedurile sunt extrem de birocratice şi de greu de pătruns”, a adăugat fondatorul orfelinatului.
Cum problema abandonului este o sabie cu două tăişuri, copiii renegaţi de familie reprezintă doar o parte a celor pe care îi vedem zilnic cerşind în intersecţii. Destul de mulţi minori ajung să ia drumul străzilor pentru că nu are cine să aibă grijă de ei acasă sau pentru că au fost forţaţi chiar de proprii părinţi să cerşescă. Pentru ei, pentru copiii care muncesc cu mâna întinsă, al căror număr este în creştere, strada este un fel de profesie.
Coordonatorul de proiecte al organizaţiei „Salvaţi Copiii”, Leonard Andreescu, care a lucrat ani buni cu copiii abandonaţi, a atras atenţia că aşa numiţii „copii ai zilei” sunt viitoarea generaţie de copii ai străzii.
„Familiile ştiu că ceea ce fac este ilegal, dar îşi învaţă copiii să mintă, să spună fel de fel de poveşti, iar micuţii sunt apoi reticenţi faţă de noi”, a povestit Leonard Andreescu.
Din poziţia de tată a doi copii, coordonatorul de la „Salvaţi Copiii” crede că adevăraţii vinovaţi din această poveste sunt adulţii: „Profitul de pe urma recuperării acestor copii şi a integrării lor în societate este destul de mare, dar sunt foarte puţini politicieni sau lideri care înţeleg asta”.
„Schimbarea de care România are cu adevărat nevoie este una de mentalitate, a mai subliniat Leonard, însă până când se va întâmpla asta, copiii străzii, alături de Dracula şi Ceauşescu, rămân portretul etern şi veşnic al României.

Trimis de: Alexandra-Marina Iacob