luni, 28 februarie 2011

Fenomenul „Copiii străzii”. Marginalizare sau auto-marginalizare socială?

Imaginea completă a „copiilor străzii”şi dinamica fenomenului, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, generează percepţii şi evaluări ambivalente în rîndul marelui public. Este vorba de „oropsiţi ai soartei, destine tragice, dezechilibre psiho-sociale sau teribilism, devianţă”, fuga de ordine şi de muncă? Răspunsul este cu atît mai dificil cu atît „lumea înconjurătoare” ne oferă o mare diversitate a copiilor întîlniţi liberi „în mediul străzii”, fără însoţitori, fără părinţi sau educatori.
Definirea şi delimitarea acestei minorităţi se impune cu necesitate pentru a se putea interveni în vederea reducerii sau a eliminării acestui fenomen negativ al societăţii româneşti „în tranziţie”. Importanţa este pentru protecţia lor reală să fie identificate:
• Familiile lor de origine, întrucît anchetele arată că aşa-zişii „copii ai străzii” sunt în majoritate, fugiţi sau îndepărtaţi de propria locuinţă (părinţi alcoolici, violenţi, drogaţi, infractori etc.);
• Mediile de provenienţă în cazul în care nu sunt găsite familiile sau când copilul neagă sau se dezice de propria familie;
• Ultimul domiciliu, deoarece s-a constatat că unii copii ai străzii sunt de fapt „pensionari ai statului”, integraţi în diferite instituţii (centre de plasament, cămine spital speciale etc.)de unde au fugit pur şi simplu;
• Copii cu adevărat „ai străzii”, orfani, abandonaţi, „dezrădăcinaţi” din propriile comunităţi, din familii destrămate etc. şi microgrupurile de la „marginea străzii” din care fac parte.
Programele de protecţie a acestor grupuri minoritare impun o bună cunoaştere a acestor aspecte, pentru a soluţiona individual fiecare caz în funcţie de împrejurările şi resurse specifice.
Extinderea fenomenului „copii străzii”este favorizată de o serie variată de factori: macro-sociali (stare economică, sărăcia, degradarea instanţelor educative-familie, şcoală etc.), micro-sociali (bandele de cartier), slăbirea „controlului familial”, micro-comunitar (vecinii, prietenii rudele, învăţători etc.). Aceşti factori acţionează în vecinătatea copilului şi cu toate că el nu este direct implicat în această realitate în calitate de actor social, urmările îşi simt prezenţa. Controlul social supus de regulă unor sisteme normative şi „scări de valori” socialmente acceptate, este înlocuit-ipotetic vorbind, în cazul „copiilor străzii” cu influenţa sau presiunea de grup (a bandelor de cartier în care funcţionează alte norme şi alte valori, de regulă anti-sociale). Pus să aleagă între familie şi stradă sau între şcoală şi banda de cartier, copilul încă vulnerabil, încă lipsit de norme sigure şi de un ataşament familial normal, alege ceea ce este mai atractiv şi mai comod strada şi grupul de întâlnire. Copilul îşi dezvoltă alte reprezentări sociale şi îşi construeşte o altă identitate decît cea oferită de familie, şcoală şi macro-societate. UNICEF ne oferă următoarea definiţie prin enunţarea a cinci caracteristici ale copiilor străzii: a) locuiesc „în stradă” ( în canale, gări, parcuri etc.);
b) relaţii slabe cu familia sau cu rudele (dacă există);
c) dezvoltă „strategii” proprii de supraveţuire;
d) „oameni din stradă” înlocuiesc familia de origine;
e) sunt expuşi unor riscuri şi pericole specifice importante.
Lucchini Riccardo vorbeşte de şase parametri ai fenomenului „copii străzii”, fiecare în parte prezentând importanţă pentru înţelegerea adecvată a acestei minorităţi şi pentru realizarea unei protecţii eficiente. Este vorba de:
1. Spaţiul fizic în care trăieşte „copilul străzii”- în România s-a lansat în această privinţă denumirea de „boschetar”;
2. Timpul (dimensiunea temporară) pe care copilul îl petrece în mediul stradal, alternanţa între stradă şi ceilalţi;
3. Grupul de întîlnire sau de învăţare socială stradală, cu cine îşi petrece timpul şi care este reţeaua din care face parte;
4. Activităţile stradale ce fac în limitele străzii sau ale spaţiului public;
5. Identitatea construită în spaţiul public, care este imaginea de sine a copilului şi care este reprezentarea străzii şi a societăţii în conştiinţa celui care trăieşte în aceste condiţii;
6. Motivaţia plecării sau a preferinţei pentru mediul străzii în dauna mediului familial, şcolar sau instituţional. Eventuala motivaţie a „alternanţei familie- stradă” şi a eventualei re-întoareceri în famila „a fiului ... risipitor”.
Protecţia „copiilor străzii” impune cunoaşterea profundă a factorilor cauzali şi a condiţiilor favorizante între care în prima linie de influenţă:
a. Lipsa controlului familial şi deci a socializării primare;
b. Destructurarea familiei de origine prin divorţ sau decesul unui părinte (familiile monoparentale oferă străzii mulţi copii-problemă!);
c. Starea de promiscuitate familială (cazurile în care părinţi trăiesc în concubinaj, copilul fiind lipsit de unul dintre părinţi naturali, stare de violentă şi o tensiune permanentă în asemenea familii etc.)
d. Starea de sărăcie şi mizerie „generalizată” (materială, morală, afectivă, relaţională etc.);
e. Familia autoritară, lipsa solidarităţi şi intimităţi familiale, „conflictul dintre generaţii” practicarea unei „uniuni libere” ca familie, iniţierea precoce în viaţa sexuală a copiilor etc. ; f. Alcoolismul, violenţă, consumul de droguri, tabagismul, imoralitatea familială, devianţa de la normele sociale etc.;
g. În plan strict empiric este vorba de condiţii precare de locuit, lipsa generală a confortului, „aşteptat” ( în raport cu datele civilizaţiei contemporane), influenţa nefastă a unor programe comerciale de televiziune, ideologizarea drepturilor (abstracte) şi fetişizarea libertăţi (ignorându-se orice responsabilitate familială, şcolară, comunitară şi socială).
Copiii care preferă strada în locul familiei sau a instituţiei de protecţie se înscriu în zona devianţei sociale, îndeosebi atunci când refuză şcoala, o abandonează sau fug de acasă, asociindu-se grupurile stradale sau bandelor de cartier. W.I.White dezvoltă în acest sens, teoria „grupului de la colţul străzii” (corner street society) potrivit căreia perioada copilăriei se carecterizează prin dezvoltarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi comunicare, grupuri care se întâlnesc, discută şi stabilesc împreună planuri de acţiune. Unele grupuri de acest tip au un statut periferic şi marginal, fiind doninate de sentimente de insatisfacţie, violenţă şi agresivitate. În percepţia lor, aceste grupuri reprezinţă un mod de supraveţuire şi de adaptare a celor marginalizaţi şi frustraţi, în ciuda caracterului anomic al conduitei şi al dez-integrării sociale pe care o parcurg (în raport cu scara de valori a societăţi globale).
Iniţial simple „grupuri de joacă” sau de întâlnire, cu interese şi aspiraţii comune, grupurile stradale evoluează rapid de la stadiul pre-deviant la devianţă şi delincvenţă socială. În grup pătrund indivizi cu grave deficienţe de socializare familială şi şcolară, conducerea grupului este preluată de un „leader”, de regulă individul cu experienţă de viaţă care a abandonat familia şi şcoala şi care a trăit deja mai mult timp în stradă, a avut deja contact cu poliţia sau cu justiţia. Grupul iniţial de prieteni devine un grup delincvent, cu manifestări violente, cu ac- tiviţăţi ilicite- furturi, alcoolism, toxicomanie, prostituţie, crime. Copilul nevinovat sau inocent devine la cîtiva timp după fuga de acasă şi intrarea în mediul străzii un fumător, hoţ de buzunare, cerşetor, drogat sau, nu în puţine cazuri, un criminal.
Problema apare din momentiul în care socializarea primară se mută din famile în stradă ,iar funcţiile părinţilor, ale profesorilor şi mediului social proxim sunt preluate din mers de către televiziunea comercială, presa de scandal, şi mai ales de către grupurile deviante sau bandele de cartier.
În stradă copiii nu mai pot diferenţia binele de rău, pierd contactul cu valorile şi criteriile sociale normale de evaluare, adoptă în schimb norme interne de grup, contrare de regulă exigenţelor civilizaţiei contemporane.Trebuie să avem, însă în vedere că relaţiile anti-familiale sau anomice ale copiilor apar în condiţiile specifice ale familiilor dezmembrate, disfuncţionale, incapabile să ofere dragoste şi căldură părintească. Copii care sunt trataţi cu brutalitate de către părinţi, care sunt persecutaţi, ţind să dobândească atitudini ostile şi conduite de nesupunere.
Strategiile de intervenţie în vederea protecţiei „copiilor străzii” trebuie să se bazeze pe o bogată informaţie empirică asupra fenomenului şi, în primul rând, cu privire la cariera acestor copii. De pildă, ipotetic vorbind, o asemenea carieră priveşte:
I. Cauza obiectivă şi profundă a „fugii de acasă”.
II. Motivul (subiectiv) sau împrejurarea folosită în acest sens.
III. Modalitatea abandonării familiei (fuga la alte rude, integrarea într-un grup stradal, plecarea la cerşit sau furat, hoinăreală pe străzi sau prin mijloace de transport etc.
IV. Evoluţia preferinţelor în mediul străzii (cerşit, furt, vagabontaj, grup în marginea străzii, acceptarea altor rude-bunici, unchi etc.).
V. Construirea noii identităţii şi a unor noi reprezentări sociale.
VI. Dinamica stilului de viaţă şi a mijloacelor de supraveţuire.
VII. Inserţia în mediul străzii şi adoptarea noilor norme de viaţă.
VIII. Navetismul social între stradă şi familie (ritmul ipotecilor reîntoarceri în „cuibul părintesc”).
IX. Remigrarea definitivă în familia de origine.
X. Re-inserţia socială definitivă într-o instituţie sau într-o altă familie (inclusiv prin constituirea propriei familii).
Cele mai bune strategii nu sunt cele în aval, adică după ce copilul a decis să fugă şi a fugit deja de acasă, ci acţiunile în amonte, preventive, încercând să comunicăm cu eventualii fugari pentru a vedea în ce condiţii copiii respectivi ar renunţa la o asemenea conduită, sau la o asemenea strategie personală.
Ipotetic, noi considerăm că există factori încă nevalorificaţi în acest domeniu şi tradiţii care reactivate ar influienţa pozitiv atît stabilitatea familială şi comunitară a copilului, cît şi atractivitatea şcolară sau motivarea pentru succesul şcolar. Propunem în acest sens:
a) înfiinţarea treptată a cantinelor şcolare, începînd cu satele cele mai izolate şi sărace, valorificând parţial resursele locale (produse agricole, forţa de muncă liberă etc.) şi fondurile destinate alocaţiilor pentru copii sau pentru veniturile garantate deturnate într-o măsură semnificativă spre consumul parazitar al adulţiilor (alcoolism, tabagism etc.). Anchetele de teren arată că în zilele de distribuire a alocaţiilor şi a celorlalte ajutoare sociale cresc brusc vânzările de băuturi alcoolice şi tutun în baruri şi restaurante.
b) aplicarea unor programe locale (săteşti, de cartier etc.) de valorificare a resurselor „latente” în folosul familiilor sărace şi al potenţialilor „copii ai străzii”- gospodării săteşti abandonate sau aflate în paragina, grădini sau livezi aflate în curs de degradare, a căror re-activare sau re-introducere în circuitul productiv ar asigura condiţii decente de existenţă pentru marginalizaţi sau defavorizaţi;
c) sub diverse forme (legale), se pot atribui terenuri agricole încă nevalorificate familiilor cu mulţii copii cu împrumut pe termen limitat, şi cu condiţia realizări lucrărilor necesare şi a obţinerii unor venituri pentru consumul propriu, familial;
d) realizarea unor reţele de activităţi solidare cu posturi de muncă protejate, dar necesare vieţii comunitare şi dezvoltări economice locale. Există, în acest sens, o bună experienţă în ţările dezvoltate ale U.E.etc.;
e) re-înfiinţarea formelor şcolare, mai ales în sate, ca mijloc de educaţie şi de producţie şi ca strategie de eliminare a abandonului şcolar;
Re-activarea cantinelor şcolare ar avea –ipotetic- efecte pozitive îndeosebi în ceea ce priveşte reducerea fenomenului „copiii străzii”:
a. Fondurile băneşti destinate protecţiei copiilor ajung direct la copii prin asigurarea funcţionării normale a cantinelor şcolare (cu mic dejun, gustare la mijlocul programului şcolar, masa de prînz);
b. Creşte motivaţia copiilor pentru programul şcolar, scade absentismul, abandonul şi eşecul şcolar. Experienţa recentă arată că „cornul şi laptele” a generat deja efecte pozitive prin creşterea interesului şcolar al copiilor;
c. Se asigură un eficient „control social” asupra copiilor, pe perioada absenţei părinţilor din gospodărie, copiii fiind integraţi de-a lungul zilei (pînă spre orele16-17) într-un mediu formativ adecvat (evitîndu-se influenţele nocive ale „mediului străzii” şi ale bandelor de cartier);
d. Se asigură o stare de sănătate adecvată şi asistenţă medicală în caz de nevoie, evitându-se fenomenele negative în domeniu;
e. Se asigură părinţilor un confort psihic necesar unei munci eficiente în întreprinderi şi instituţii, ştiind că în lipsa lor copii de află „în siguranţă”;
f. cantina şcolară şi programul formativ „post instrucţie” va influienţa într-o măsură determinată, pozitivă întreaga dezvoltare a copilului, reducîndu-se atît fenomenul „copii străzii" cît şi alte forme de devianţă sau infracţionalitate juvenilă.
Orice calcul economic, contabil poate proba că beneficiile sociale sunt net superioare în raport cu resursele alocate şi cheltuite. Nu trebuie ignorat faptul că: atunci cînd este vorba de destinul copiilor nici o cheltuială nu este exagerată, fiind vorba în fapt de destinul societăţii globale şi practic resursele „puse în joc” sunt în mare resurse locale, unele dintre ele irosite sau nevalorificate (aflate în stare latentă): produse agricole care nu ajung niciodată la piaţă şi care trebuie valorificate pe loc: lapte, ouă, legume, fructe, animale etc.; există de asemenea, forţă de muncă locală disponibilă, meseriaşii sau „ocupaţii tradiţionale”, care pot fi re-activate etc.
Aşadar, adevărata protecţie a „copiilor străzii” se află în amonte, în programele de prevenire a devianţei copilului spre condiute contrare normelor şi valorilor sociale. Măsurile luate în aval sunt tardive, copilul fiind marcat deja pentru tot restul vieţii de asemenea conduite.


Bibliografie:
Miftode Vasile, Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2004, p.p.149 – 155.

Student: Pleşcan Irina

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu