COPIII STRĂZII

Pentru prima dată s-a vorbit despre fenomenul „copiii străzii” în 1979, cu ocazia anului internaţional al copilului. În literatura de specialitate sunt descrise trei categorii de copii ai străzii:

-copii ai străzii – cei care trăiesc în mod total în stradă şi ale căror repere de viaţă sunt în mod exclusiv reprezentate de stradă, de instituţiile şi serviciile care le sunt asociate;

- copii pe stradă – cei care alternează momentele petrecute pe stradă cu cele petrecute în centrele de cazare sau în familie;

-copii în stradă – cei care trăiesc pe stradă, şi care în mod ocazional, sunt vizitaţii de membrii familiei.

Cea mai numeroasă categorie este formată însă din copiii aflaţi în situaţii de risc de a deveni ai străzii.

După timpul petrecut pe stradă, copiii străzii pot fi:

- permanenţi - care trăiesc de mai mulţi ani pe stradă, ruptura dintre ei, familie şi societate fiind foarte mare;

- ocazionali - păstrează sporadic legătura cu familia, au abandonat total şcoala, manifestă o puternică tendinţă de a rămâne pe stradă;

- lucrătorii în stradă - exploraţi de familie, adesea trimişi să cerşească.

După situaţia lor familială şi relaţia cu părinţii:

- copii căutând aventură, explorează şi apoi se întorc acasă, totul având caracter episodic;

- copii care pleacă de acasă pentru a atrage atenţia părinţilor sau care protestează asupra climatului familial;

- copii proveniţi din familii destrămate, neglizaţi afectiv sau consideraţi proprietatea părinţilor;

- copii supuşi violenţei familiale sau abuzului, situaţie asociată, de regulă, cu alcoolismul părinţilor şi pauperitatea.

După modul de provenienţă:

- copii proveniţi din familiile naturale;

- copii proveniţi din mediu instituţional;

- copii proveniţi din familii adoptive sau de plasament.

Indiferent de denumirea şi de criteriul de clasificare folosit, cadrul lor de viaţă este oraşul, străzile, terenurile virane, cladirile părăsite sau aflate în construcţie, gările, parcările sau străduţele care traversează cartierile sărace şi periferice.

Copiii stăzii provin în special din familii dezorganizate, reorganizate, numeroase cu statut social redus,cu grad scăzut de şcolarizare, lipsă/slabă calificare, lipsă/ocazionalloc de muncă, lipsă/insuficienţa veniturilor. Relele tratamente aplicate de părinţi în special de tatăl vitreg, alcoolic, prea autoritar sunt principalul motival vieţii în stradă, invocat de copiii. Bătăile, indiferentismul afectiv, agresiunile sexuale sunt invocate ca motive ce au determinat părăsirea instituţiilor de ocrotire.

În rândul copiilor străzii se remarcă o incidenţă crescută a bolilor şi dizabilităţilor ca: tulburări de limbaj şi de vorbire, retardul mintal, tulburările de comportament. Vocabularul sărac, gramaticadefectuasă atrag atenţia asupra comportamentului lingvistic al acestor copii, tot aşa cum atrag atenţia şi celelalte manifestări particulare cum ar fi: îmbrăcămintea, hoinăreala fără ţintă, punga la gură şi nas, doemitul sub ochii trecătorilor.

Strada inseamnă pentru ei „drog, libertate, bani şi distracţie”, iar simbolul vieţii îl constituie casa rfeprezentând tot ce este normal „o viaţă ca a oricărui om”.

Profilul psihologic al copiilor străzii

Oportunismul – caută să câştige încrederea interlocutorului prin farmece sau milă, făcând apel la valori tradiţionale pe care leintuieşte cu o surprinzăoare acuitate, relatează variante diferite privind propriile fapte în funcţie de interlocutor (poliţie, jurnalism, asistent social, caritabil ş.a.).

Anomia – majoritatea copiilor străzii simt o adevărată teamă de a asimila valori, fie din lipsa (conflictele cu familia, fuga sau abandonul familial mascat estompează integrarea unor valori etice), fie dintr-o atitudine ambiguă (mulţi sunt navetişti în ambivalenţa familie-stradă). Comportamentul specific adolescenţei este slab structuratm iar preocuparea pentru viitor ecte practic inexistentă.

Depresie şi ipohonfrie – caută să convingă adulţii cât de nenorociţi sunt, ei însişi încep să-şi construiască convingerile şi devin trişti, ipohondri şi aproape constant autopunitivi.

Regresie afectivă – izolat şi închis în sine, incapabil să-şi exprime nevoia compensativă de afectivitate.

Tulburări de concentrare – asociate cu incapacitate psihomotorie şi ciu gesturi de tip autist (clătinare steriotipă, eclipse de atenţie şi interes, automutilare rituală).

Ambiguitate – atitudine publicului faţă de aceşti copiii (teamă sau agresivitate) le cresc ambivalenţa faţă de adulţi şi de ceea ce se află în afara străzii.

Cum se poate interveni?

Asistenţa socială stradală s-a născut ca soluţie de intervenţie, având ca principiu cunoaşterea profundă a problemei „copiilor străzii”şi dezvoltarea unei intervenţii comunitare în mediul de manifestare a fenomenului (în stradă).

Se cristalizează, astfel apariţia unei noi profesiuni (asistentul social stradal), care acţionează în mediu dechis, în mijlocul copiilor străzii. Acest profesionost social îşi realizează rolul, îndeplinind următoarele funcţii:

- observarea şi stabilirea legăturii cu clientul – această etapă a intervenţiei exprimă acţiunile centrate pe observarea, pe stabilirea primului contact, cunoaşterea iniţială a regulilor, a comportamentului şi stilului de viaţă caracteristic străzii;

- stabilirea relaţiilor de încredere reciprocă – aceasta exprimă raporturile dintre asistentul stradal şi client, face referire la atitudinile reciproce dintre ei, relaţiile şi schimbările de informaţii, dialog, acceptarea şi respectul celuilalt. La acest nivel este foarte important ca asistentul stradal să facă efortul de a înţelege „cultura străzii” pentru a găsi cele mai bune căi de creştere a înţegerii reciproce şi atragere a copilului apre social.

Reintegrarea socială a clientului

Reintegrarea socială a clientului înglobează un întreg ansamblu de acţiuni ale asistentului stradal pentru a susţine copilul străzii în reintegrarea sa socială. Problema principală în această etapă este de a-l determina să-şi schimbe modul de viaţă.

Aceste acţiuni presupun ajutarea copilului pentru a obţine documentele personale, convingerea sa pentru a merge la semi-internat sau pentru a se întoarce în familie; de asemenea sunt necesare acţiuni şi la nivelul mediului social, pentru a schimba reprezentările sociale despre copiii străzii.

Evoluţia fenomenului copiii străzii poate fii stopată prin măsuri de prevenire cu acţiune directă asupra cauzalităţi. Şansele copiilor de se integra (re)integra social depin de programale, proiectele şi strategiile de intervenţie, de calitatea intervenţiei şi nu în ultimul rând de structura şi motivaţia clientului.

Relaţia copil al străzi – societatea este biunivocă, la copil trebuie să fie stimulată şi să apară dorinţa de a se integra social, iar societatea trebuie să-l sprijine pentru a realiza această inserţie, şi nu să întreţină prejudecăţile şi ostilităţile faţă de ei.

Legii:

• Legea nr.18/ 1990 pentru ratificarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului;

• Legea nr.116/ 2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale;

• Ordonanţa de Urgenţă 26/ 1997 privind protecţia copilului în dificultate, republicată;

• Hotărârea de Guvern nr.539/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernamentală în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004)

• Legea nr. 203/ 2000 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme de muncă a copiilor;

• Legea nr.470/ 2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000.

Bibliografie:

1. Muntean Ana, Familii şi copii în dificultate. Note de curs, Editura Mirton, Timişoara, 2001, pp. 99-139.

2. Copiii de azi sunt părinţii de mâine, Revfista reţelei pentru prevenirea abuzului şi neglizării copilului, nr.12, 2003, Forme de abuz asupra copiilor străzii, pp.9-25.

Student: Pleşcan Irina-Ioana